Recviem pentru societate!

Extraordinar! Ce inseamna sa iti stii valoarea...imperial de-a dreptul! Cata incredere in sine si cu cat patos canta. E mare! Ma intreb cum e sa ai sentimentul valorii la un asemenea nivel. Dupa aia ma intreb oare de unde are Tudor Gheorghe puterea de a continua munca extraordinara pe care o face intr-o tara care se afla in convalescenta. E genul ala de atitudine care gaseste solutia pentru nodul gordian. Pai in alta tara i se facea piedestal. Respect maestre! Dar dupa tine? Oare va mai avea putere Romania sa-si nasca un asemenea fiu? Sa speram, caci daca nu, cu atat mai valoroasa este munca sa, pentru viitoarele generatii. Asta nu mai e muzica, e opera giganta de arta si stare de spirit de-a dreptul!

Revelatia zilei...

“Wherever your life ends, it is all there. The utility of living consists not in the length
of days, but in the use of time; a man may have lived long, and yet lived but a little.
Make use of time while it is present with you. It depends upon your will, and not upon
the number of days, to have a sufficient length of life. Is it possible you can imagine
never to arrive at the place towards whieh you are continually going? and yet there is
no journey but hath its end. And, if company will make it more pleasant or more easy
to you, does not all the world go the self-same way?"  - Michel de Montaigne, Essays of Montaigne

Exercitiu de imaginatie...2

Si-a stins tigara desi mai era jumatate. Chistocul s-a incolacit ca un sarpe in scrumiera. A suflat fumul afara lung si ascutit, lasandu-si capul pe spate in timp ce-si trecea mana prin par. A zambit fals si s-a ridicat, dorindu-si sa paraseasca infectia aia de bar, fluturandu-si in acelasi timp o mana in semn de "mi-a ajuns!". Nu s-a uitat in spate si n-a salutat, plecand ca un nesimtit. Era lamurit, oamenii sunt rai din fire.  Egoisti si haini. Scarile le-a urcat rapid, pe gangul cu miros de mucegai. Afara ploua cu picuri mari. Noaptea amplifica efectul de singuratate. A inceput sa mearga prin ploaie cu pasii plescaind prin apa ce curgea siroaie pe strada usor in panta. Dar nu s-a grabit, a calcat apa cu satisfactie, stropind in dreapta si stanga, in mod razbunator. Ajuns la masina ud leoarca, a trantit portiera si a ramas mut in ea. Isi simtea pulsul in tample si era nervos...ii venea sa urle cat il tin plamanii...sau...sau sa muste pe cineva de cap. Cu toate astea tot ce-a facut a fost sa inchida pentru o secunda ochii. "Asadar, toti sunt la fel..." isi spuse in gand si porni doar stergatoarele uitandu-se cum acestea adunau picurii de pe parbriz transformandu-i in suvoaie gelatinoase ce se scurgeau ordonat, canalizate de nemilosul stergator si insotite de sunetul tamburului de cauciuc ce freca sticla. Sunetul asta combinat cu ploaia ce cadea pe masina il calma subit. "Trebuie sa-mi iau stergatoare noi...", a fost ultimul gand ce l-a sagetat, iar privirea i-a ramas intepenita pe aburul respiratiei ce iesea cu ritm constant, raspandind caldura. Liniste, calm si pace...in masina lui, un Buick Riviera. "Intotdeauna mi-am dorit masina asta!", isi spuse pipaind usor bordul. Rasuci cheia pana la capat si asculta sunetul motorului..."Ce-i de facut?"...Si revelatia aparu in lumina orbitoare a farurilor tirului care veni din fata si trecu pe langa masina lui stationata. "Pleaca pe Marte!" Zambi, dadu drumul la cd-ul cu Jimi Hendrix, aprinse farurile, ambala masina si pleca in tromba...satul de oameni si planeta lor Pamant.

Exercitiu de imaginatie...

Tranti usa in pas grabit, cutremurand toata casa. Cu un ultim efort isi incheie ultimul nasture de sus de la haina, si isi trase manusile de piele, pasind prin noroiul umed din drumul spre grajd. In fata acestuia astepta nelinistit un armasar negru. Il privi lung si il mangaie cu mana pe grumaz. Apoi, dintr-o sfortare, mai iute ca un vant de toamna, fu in sa, strunind calul spre dreapta si dandu-i pinteni in timp ce zlobozi un "haa" scurt, iar bidiviul se misca instant nechezand prelung. In 5 minute alerga turbat, pe cararea flancata de copaci goliti de frunze, in toamna tarzie. Nu se auzeau decat pasii repezi ai calului in galop ce se afundau in stratul gros de frunze portocalii. Si calul fornaind nervos in timp ce aburi mari ii ieseau pe nas sacadat. Avea buzele inclestate si tinea haturile strans in maini. Statea arcuit in sa, simtind miscarea calului cu pletele in vant. Era liber si alerga catre varful dealului, turbat de sentimentul de libertate. Nici un gand nu-l sageta. Alerga si-atat, lasand toate grijile deoparte. Simtea cum libertatea ii curge prin vene, in acelasi ritm galopant ca si cel al armasarului negru pe spatele caruia se afla. Asculta muzica naturala ce insoteste galopul. Ajuns in varf opri brusc calul, deja in spume. Sari jos, lasandu-l sa pasca, se puse pe stanca si-si aprinse o tigara. Soarele apunea dupa munti undeva in departare, inrosind cerul. Nu mai simtea nici durere, nici suparare, ci doar o bucurie. O bucurie atat de fireasca ii patrundea tot corpul incalzit de fuga turbata. Zambi si batu cu cravasa carambul cizmei de piele. Talangile umpleau dealul din dreapta vestind revenirea oilor de la munte. Un caine hamaia undeva sus spre padure. Se lasa pe spate si trase aerul rece in piept. Inchise ochii...si savura momentul de liniste, de dupa tot momentul de nebunie. Asculta glasul pamantului inca odata! Stia ca nu se va putea rupe de aceste locuri niciodata.  Si zambi spunandu-si ca e fericit. Apoi brusc se ridica in picioare si sari in sa slobozind un chiot prelung si dand din nou pinteni calului. De asta dat' o lua pe coama dealului, pe drumul de carute, sa lase in spate o dara de colb amestecat cu aer rece, haiduceste. Si se pierdu in departare, micindu-se pe langa liziera padurii din ce in ce mai intunecoasa. In spate nu ramase decat linistea si iarba calcata tot rotocoale, in locul in care se uitase la apus, ca o hora a ielelor. S-o pasere de prada care brazda vazduhul tipand din inaltimi...



Postare dedicata bunicului meu decedat de la care am invatat sa iubesc caii. Desi aveam doar 6 ani cand a murit.

O poveste frumoasa...ep. 3 "Oameni care inteleg"

Iata un documentar de exceptie despre Romania si adevaratele bogatii ale acestei tari. Un documentar revelator despre pamantul nostru si unicitatea sa. Sa imi numeasca strainul Sarmisegetuza Marchu Pitchu al Europei, cand altii din tara asfalteaza pana in buza zidului...Sa observe cu un ochi obiectiv cum totul se dezvolta la nivel de comunitati locale haotic, fara un specific aparte si totul se transforma intr-un mediu anarhic, abandonand ordinea ancestrala iar exploatarea resurselor devine nesustenabila... Spune multe...si n-o fi prost printul Charles...e un om extrem de educat care intelege foarte bine dezvoltarea sustenabila! E trist ca acelasi lucru nu se intampla si la noi, dar daca ii vine romanului mintea cea de pe urma si incepe sa exploateze cu cap acest avantaj - si anume de a fi in posesia ultimei zone salbatice din Europa de proportii - Carpatii si frumusetea lor, eu zic ca avem numai de castigat. Avem dupa mine, conditiile perfecte pentru a perpetua dezvoltarea sustenabila prin turism si pastrarea astfel a obiceiurilor stravechi, a modului de viata in simbioza, armonie cu natura, conservarea naturii virgine. In fond spre asta tinde si turismul in ziua de azi...spre un turism cultural, al cautarilor interioare, un turism al aventurii si intelegerii unor oameni si obiceiuri, al reintegrarii omului in natura si de reinodare a relatiilor acestuia cu ea. Un lucru in care, cum ar spune economistii, Romania are un avantaj competitiv important, in raport cu celelalte tari din Europa. E poate cea mai frumoasa cale de urmat pentru un popor care a dainuit atat de mult, si mai dainuie inca, in centre de rezistenta raspandite prin munti, in colturi uitate, sau prin tineri educati ce au menirea sa reinoade legaturile cu trecutul, mosii si stramosii. Mugurii transformarii exista, trebuie doar sa ajutam la intelegerea acestui fenomen, sa-l aratam cu degetul, aratandu-ne sustinerea fata de el. Sa redevenim romani si sa intelegem Romania, asa cum e ea in esenta. Si va inflori indubitabil! Capul sus si la treaba, avem de recuperat demnitatea si mandria straveche, a unui popor semet ce a dainuit pe aceste meleaguri binecuvantate de veacuri. Sa oprim haosul si sa revenim la vechea zicala: "Codru-i frate cu romanu'!" Atunci sa ne purtam frateste cu el. S-ar mai trebui practic sa invatam sa facem comert cu ceva la care ne pricepem cel mai bine - a fi roman autentic. Si pentru cei ce iubesc cultura populara, natura si locurile in care poporul roman fost zamislit, aceasta gradina a lui D-zeu, cu munti, dealuri, campii, delta, ape si mare, precum si toate constructiile pe care inaintasii le-au construit cu sudoare si munca, nimic nu poate fi mai usor. Fiecare casa de la tara are povestea ei. Caci oamenii care au locuit in ea au avut povestea lor. E simplu pana la urma sa fi roman autentic s'ar fi pacat sa repetam greselile Europei Occidentale, care si-a pierdut legatura cu natura distrugand-o ireversibil. Trezirea si pastrati comoara ce-o avem!



Si ca sa incepem cu ceva...semnati petitia!
http://padurivirgine.ro/semneaza-petitia/

O poveste frumoasa...ep. 2

Cum am dat, cum n-am dat peste filmuletul asta dar am ramas absolut socat...eu sincer n-am vazut un discurs motivational mai tare...cum dracu reuseste omul asta sa fie asa? Nick Vujicic, un adevarat luptator...




Can you belive this?



No words for this guy...



Now that's a lesson!
Fara cuvinte...

Storm, captain!

Se cuvine sa spunem ca viata este cateodata asemanatoare cu o furtuna violenta. O furtuna care creaza valuri in ocean de o imensitate de nedescris. Si barca vietii tale pluteste coborand si urcand pe aceste creste zbuciumate. Cu grija insa, trebuie sa o strunesti ca un dibaci carmaci. Caci nu-i tot una de unde loveste talazul. Si daca pentru privitorii din puncte fixe, cand valul se casca, barca ta e ca si inghitita, caci ii sub linia privirii lor, tu in timpul ala vezi-ti de treaba, alearga grabnic sa strunesti in asa fel barca incat corpul iei sa taie furia oceanului si sa pluteasca calarind valul sau fortand trecerea prin el cu istetime, caci scopul tau nu e sa te vada ei, ci sa iti salvezi pielea. Intr-adevar, unde pielea de leu nu ajunge sa acopere necesarul, oamenii intelepti o carpesc cu una de vulpe. Si-mi vine in cap o scena din Forest Gump cu Lieutenant Dan, care fara picioare se suie pe catarg si tipa turbat, cu spume la gura, in mijlocul uraganului, infruntandu-si soarta odata pentru totdeauna ca un nebun eroic, sau ca un Prometeu Inlantuit ce asteapta eliberarea, desi vulturii ii mananca zilnic ficatii iar chinul se repeta facandu-l sa-si doreasca sa fi fost muritor.
Dar vine o zi in care izbavirea vine...S'atunci cum sa n-astepti calmul de dupa furtuna, cand se va dovedi ca o astfel de experienta e revelatoare....

O poveste frumoasa...ep. 1

Am dat intr-o zi peste povestea lui David Neacsu...si mi s-a parut una extraordinara. Din capitolul oamenii fericiti, care isi traiesc visele prezentam in continuare episodul 1:




si partea 2:




Lectii invatate:

Never give up!
Never let money change you!
Remain a child!
Fight for your dreams!
Make long termed plans!
Work hard!
Have confidence in you!
...and one day, you'll find yourself there, living your dreams!

:)) Happiness

Daca nici astia nu mai sunt fericiti, apai cred ca nu e nimeni pe lume! Deci nu-i asa de greu, huh?

Revelatia zilei...

"The poet hath prettily illustrated what it is for a thing to fall out unexpectedly. For Ulysses, when his dog died, could not forbear crying, yet would not suffer himself to weep when his wife
sate by him crying, but stopped his tears; for here he came strengthened with reason
and beforehand acquainted with the accident, but before it was the suddenness of the
disaster which raised his sorrow and threw him into complaints." - Plutarch, The Morals

It just takes some...cojones, to stand up and do something!

Cam asa-i si in viata...uitati-va pana la capat!




Pana nu invatam in Romania sa ne ridicam sus cand avem ceva de spus sau de facut, chiar daca suntem ridicoli la inceput, nu schimbam nimic!
Si o explicatie pe cinste, alaturi de concluziile lectiei de azi.



So stand up for your ideas, be a true leader! Miscare deci!

Tura light pe Postavarul - Rosso isi ia botezul muntelui!

"Si negura ne invaluia tacuta, facandu-ne sa simtim padurea vie..."

Un pic de muzica pe fundal:




Gasca: Eu, Adita, Misu, Rosso
Unde?: Postavarul - drumul galben cu retragere pe drumul rosu (BG+ CR,  aprox. 8 h jum., cu plecare si retur de la Pietrele lui Solomon)

Cum am dat skip turei din Fagaras, pe anumite considerente, si i-am dat astfel ocazia lui Stinga cel mic sa fie primul din semetul neam propriu care ajunge pe Moldoveanu, planuit-am o tura de consolare, sa-mi potolesc setea de munte. Se profila o tura de o zi, cu buget redus, iar prin zona imi tot scapase Postavarul, asa ca am zis: de data asta nu-l mai iert! Si nu l-am mai iertat nici pe Rosso, care de data asta a picat in plasa maiestuos intinsa, desi avea usoare probleme la glezna. Astfel, dupa un pescuit chill joi, o vineri petrecuta la bunici, sambata dimineata la ora 7 masinuca era plina. Cei 4 viteji porneau din nou spre inaltimi. Voie buna in masina, discutii despre una alta, si dupa ce ne-am fatait un pic prin Brasov ca nu stiam exact cum sa ajungem in Schei, am reusit sa ajungem la destinatie - Pietrele lui Solomon.
Din start trebuie sa spun ca de la Postavarul nu ma asteptam la foarte multe avand in vedere ca stiam cat este de comercial, fiind probabil dupa Bucegi, una din cele mai circulate "autostrazi montane". Totusi speram sa prind aceeasi vreme pe care am prins-o anul trecut pe Piatra Mare, cand am vazut toti muntii din jur ca-n palma, si credeti-ma, e sublim. Insa dinainte sa intram in Brasov am observat dezamagiti ca norii pluteau grei si nu dadeau semne ca se vor risipi curand. Nevermind, o plimbare pana in varfut nu strica, mi-am zis in timp ce incuiam masina, cu capul in sus, privind spre nori.
Totusi de la inceput trebuie sa recunosc ca am fost placut surprins de locul numit "Pietrele lui Solomon", locul din care, din cate stiu eu coboara Junii Brasovului, loc invaluit in legenda, si unde multi brasoveni isi petrec week-endurile. Sincer ma asteptam sa fie cam mizerie, insa spre placuta mea surprindere locul era curat ca-n palma, frumos amenajat cu bancute si mese, ba chiar erau si vetre din ciment (acum aici parerea mea e ca se puteau lipsi de un asemenea element arhitectonic) in care sa se faca focul ordonat si sa nu se mai arda iarba peste tot. Se vede treaba ca am fost matinali caci lumea inca lipsea cu desavarsire.
Dupa ce am facut provizia de apa, de la unul din cele 2 izvoare din locatia mai sus mentionata, ne-am pus sa marsaluim, spre cucerirea Postavarului. Zglobiul de Rusu s-a instalat in fata cu frate-miu, ducand trena intr-un ritm destul de sustinut pentru batranetea mea. :)) Se vede treaba ca e entuziast, mi-am zis in gand! Cu Misulica am ramas sa inchidem trena, da doi batrani lupi experimentati, oprindu-ne sa ne tragem suflarea din cand in cand caci tinerii feciori din fata impuneau un ritm ucigator pentru inima si plamani. "Drumul galben", cum se numeste traseul pe care l-am abordat noi a inceput sa dezvaluie incet incet partea salbatica a Postavarului iar aerul umed al diminetii amplifica aceasta atmosfera. Mure atat in stanga cat si in drepta cararii iar de aici incolo n-a mai fost nevoie doar de cativa pasi pentru a descoperi prima balega de urs. Si uite-asa baietii din fata au incetinit ritmul, automat am dat volumul mai tare, frate-miu si Rosso au trecut si la fluier atat artificial cat si "gatlejesc" pentru a ne face simtita prezenta caci stiam ca Postavarul este inca populat cu un maldar de ursi.  Ajunsi la o rascruce de trasee, ne-am oprit si am mancat de dimineata. Noi. Misu a mancat ca sa poata fuma tigara de dupa. :)) Si dupa ce ne-am luat micul dejun in stil haiducesc, sub cetini de brad, ne-am continuat drumul pana la o alta intersectie de trasee de unde am optat sa trecem si pe la Pestera de Lapte (Punct albastru). Ei bine de aici incolo, padurea a devenit, cel putin pentru mine, mistica. Apropiindu-ne de partea de nord a masivului, padurea a inceput sa fie din ce in ce mai deasa, poteca tot mai piezis pe coasta tot mai abrupta iar lumina din ce in ce mai putina. Practic, un fel de zona crepusculara invesmantata intr-o liniste mormantala tulburata doar de zgomotul de crengi rupte sub bocancii nostrii, pasi marunti ai oamenilor incolonati sau discutii cand haioase cand serioase. Poiana Brasov s-a aratat in dreapta noastra, aratandu-ne ca nu ne aflam la mare inaltime. Apoi am ajuns la Pestera de Lapte. :)) Eu cu frate-miu ne-am scos frontalele, baietii cam ezitau sa intre, probabil datorita discutiilor dinainte cand mai in gluma mai in serios ne-am intrebat daca a hibernat vreodata un urs in ea, avand in vedere salbaticia zonei si populatia de astfel de lighioane. Misu a propus sa arunc cu ceva inainte sa intru, de parca nu era totuna daca ursul m-ar fi luat direct in gura de la inceput ca l-am trezit sau daca il bubuiam inainte cu un bolovan si dupa se razbuna alergand cu mine in gura. Am intrat cu fratelo in fata, si incet incet l-am convins si pe Rosso sa-si invinga teama de pesteri. A intrat si el pana la urma cu o lanterna de rezerva care o aveam la noi. Pestera este putin spectaculoasa, formatiunile impresionante lipsesc cu desavarsire, se vede treaba ca multe au fost si rupte de concetateni dornici sa doarma cu stalactite pe noptiera. Insa a meritat sa intram, caci are inca de la intrare - prin portalul mic - o salbaticie aparte. Ultimul test facut in pestera pentru initierea totala a lui Rosso a fost stingerea frontalelor simultan, ca sa incerce sentimentul de intuneric total. Iadul pe care nici eu, dupa ce-am haladuit totusi prin cateva pesteri, nu-l suport mai mult de cateva minute. Sunt clar un animal solar si inteleg de ce Tartarul era sub pamant!

Cu dintele pesterii...

Facand pe dentistii...

Dupa ce ne-am tras in poze si ne-am stins setea ne-am continuat drumul spre cabana Postavarul, urmatorul obiectiv.
Ei bine, mistificarea muntelui a devenit si mai intensa, o negura laptoasa invaluind muntele in totalitate. Pentru mine a fost ca o traversare dintr-un taram in altul, o poarta de intrare intr-un alt univers. Si totul era atat de tacut si de linistit. Un sentiment aparte m-a incercat in aceasta traversare, unic in felul lui printre toate cele adunate de cand haladuiesc prin muntii acestui pamant bun.

Intrarea...

Salbaticie totala

Ne invaluie negura!

Am poteca mea...

Padure padure, nebuna...

Lumea de dincolo...de oras

Apasator de greu

C-asa-i la munte!

Picaturi de apa..

S-am iesit apoi pe-un tapsan, de unde am inceput sa auzim cum monstrii mecanici lucreaza la antropizarea acuta a acestui masiv. Straniu, marcajul a disparut, poteca a facut loc unei partii de schi abia nivelata, iar dezorientati am zarit la un moment dat ditamai lucrarea la lacul artificial. Prin ceata se casca o gura ca un fanon de balena, negru, asemuindu-se mai apoi pe masura ce ne apropiam cu un baraj antropic. Cativa pasi in plus ne-au dezvaluit lacul artificial "in toata" splendoarea lui, si vreau sa spun ca e gigant, cat un stadion bunicel, cufundat in pamant. Ceata insa ne-a derutat teribil si preferand sa nu balaurim aiurea, dupa o scurta cercetare esuata pe cont propriu, i-am intrebat pe muncitori incotro trebuie sa o luam. Trecuti pe sub un teleschi, am dat intr-un drum si de acolo, am ajuns la cabana Postavarul, dupa ce am fost depasiti in ultima ascensiune de monstri giganti sub chip de bascule. Postavarul e asadar pierdut ca si concept de "natura virgina", dar daca asta este pretul care trebuie platit pentru ca alti munti ai Romaniei sa ramana asa cum sunt, sa fie sacrificiul intr-un ceas bun! Sa devina Poiana Brasov magnetul turistilor nepregatiti pentru a gusta adevarata virginatate a naturii!

Las trecutul in spate...

Si merg mai departe...

Fiecare cu stilul lui

Ne depaseste monstrul

Visul dintai

Monstrul

E cat China!

A urmat apoi un drum de vreo 30-40 de minute pana in varf, unde ne-am oprit sa zabovim si sa ne luam cele 10 minute de liniste interioara pentru care se urca acolo sus. Poza de grup, putina dezamagire impartasita caci ceata nu ne permitea sa vedem nimic iar soarele nu reusea decat sa o patrunda vag si doar pentru a ne incalzi, nicicum pentru a lumina zarile.

Ultimii pasi spre varf...

Misu se trage in poze sexy...:))

Pe varf...

Omagiu

Am facut-o si pe asta!

Cocotat la 1800 m (Postavarul are 1799)

Mai apoi am inceput scoborarea cu gandul la berea victoriei dar la cabana una din domnisoarele care vindea ne-a vandut pontul suprem - "Mai baieti, mai bine beti un vin fiert!" - si atat a trebuit! Pana sa tratez eu cu Adi si Rosso care se instalasera pe o bancuta afara Misu a intrat sa se serveasca. Cand am intrat in cabana, omul meu molfaia ca un bursuc fericit o bucata mare patrata de ciocolata de casa. Ma uit la el si il intreb: "Cat a costat?" si viezurele se uita nedumirit la mine cu o fata inocenta si isi scuipa parerea: "Hat nimic ma, cred ca e din partea casei, uite is pe farfurie aici, eu am luat asa!" "Crezi?" si ma pufneste un ras federal. Omu' meu credea ca suntem prin vreun stat supercivilizat, la vreun hotel de 5 stele, unde stam dupa ce-am platit all inclusive...Bai Misule, zic, tu crezi ca astia cara cu spinarea ciocolata de casa pentru deliciul nostru personal, din bunatate sufleteasca? Si cand il intreb pe omu de la bar care nu vazuse cum Misu daduse involuntar si inocent cu grebla, imi confirma ca ciocolata era 3 lei. Misu nu mai zice decat: "Scump ba, scump", iar eu continui sa rad isteric cu tava in mana, indreptandu-ma spre iesire. Si vinul asta a fost cel mai bun vin fiert pe care l-am baut vreodata. facut exact cum trebuie, cu scortisoara si mar. Exact in cantitatile optime. Am savurat fiecare cate 2 cani iar frate-miu fiind soferul de intoarcere un ceai cu rom.

Se ridica negura...

Lacul artificial

Cabana Postavarul (50 ron pat in camera 3-4 paturi, 120 camera 2 paturi+baie)

Hai noroc...

Noroc si noi...

Rusu zicea ca frate-miu are barba roscata...si el la fel...eu le-am zis ca oamenii rai au barba roscata :))

Magic, mirific, telurico-fantastic!

Mai ca nu ni s-au taiat picioarele la plecare, caci starea de bine a fost combinata de ciuda ca ceata se risipise aproape complet dezvaluind in departare Piatra Craiului, apoi Magura Codlei, Cetatea Rasnov, Brasovul si ce se mai gaseste prin tara Barsei. Coborarea a fost light, facuta aproape in totalitate pe viitoarele piste de schi, apoi pe drumurile pentru mamutii mecanizati, marcajul fiind zarit din cand in cand. Stiam totusi ca la un momentdat trebuie sa prindem o poteca care ne-ar fi scurtat drumul, asa ca am recomandat vigilenta si dupa un cot al drumului am zarit un indicator. Ei durerea durerii, nimeni nu vedea pana acolo, caci indicatorul era la mama naibii cocotat pe o pantuca si nimeni nu dorea a se sacrifica caci nu mai avea nimeni chef de urcat. Asadar incepatorul nostru in ale muntelui, desi cu glezna in dilema, isi lua inima in dinti si ne demonstra ca are stofa de viitor montagnard. Orientat dupa sageata, a urcat pe langa padure si ajuns langa marcaj, a fluierat a victorie facandu-ne un semn increzator si mandru cu mana. "Si cu asta, Rusule, te-a prins microbul muntelui de tot! :))" mi-am zis iar in gand si am strans randurile cu baietii, regrupandu-ne langa un brad cand s-a strigat: "Ba uite veverita!" si din alta gura "Oho, e si aici una!". Niciodata n-am vazut veverite sa sara dintr-un copac pe altul. De data asta am fost norocosi...vreo 3 veverite ne-au demonstrat, pe rand, talentele de acrobati trecand incredibil de agil de pe un copac pe altul, lasand in urma pentru ochiul uman, urma traseului ideal, pe care inainte de a ti-l fi aratat ele, n-ai fi putut sa-l descoperi. Apoi am dat peste necunoscuta blonda cu numar 3 pe spate careia Misu i-a dat nota 8. Apoi Misu mi-a marturisit ca ar fi vrut sa fie veverita. Da ba? "Da ba, da cu creierul care il am acum!" :))

Rusu se sacrifica...

Planorul...

S-apoi am admirat un planor sus pe cer si Poiana Brasov, ca mai apoi sa ne pierdem iar pe poteci prin padure. Restul oamenilor care i-am intalnit pe traseu nu merita mentionati. Decat un grup de copii care m-au facut sa zambesc la gandul ca uite, vine din urma o alta generatie cu respect pentru natura. Si mai apoi, printre discutii despre munte, intamplari, planuri de viitor, bancuri, patanii si alte mistoace am ajuns inapoi la Pietrele lui Solomon unde ne-am oprit, am mancat s-am baut o ultima gura de apa de izvor rece. Pe ultimul pod spre parcare m-am oprit si m-am uitat in drepta, alt grup de copii c-o chitara cantau de zor Emeric Imre, Rusu se uita mai din fata la mine cu privire sugestiva, caci doar cu o saptamana inainte fusesem sa-l vedem pe Imi intr-un concert magistral.
Ptiu drace, mai abitir nu se putea incheia tura! Restul e poveste...

Pietrele lui Solomon

Muntii Rodnei - Sau cum sa culegi cireasa de pe varful anului 2011 part II

Motto: "Straveche este dorinta spre varf, spre o tinta care sa potoleasca neastamparul sufletului si care sa dea macar pentru o clipa bucuria implinirii." - Fritz Kasparek


Muzica: 





Traseu: Saua Intre Izvoare - Saua Obarsia Rebrii - Varful Obarsia Rebrii - Tarnita La Cruce - Curmatura Pietrosu - Varful Pietrosu - Lacul Iezer - Borsa


Timp: 8 h cu tot cu pauze de masa, tras in poza si alte opriri necesare pentru a savura peisajul


 La ora sapte am deschis ochii pe la 6 jumatate, 7, ca sa ma exprim in stilul lui Costica Brehar, sofer pe autobus cu...oameni :)). Numai bine cat sa ies din cort si sa observ cum soarele incepea sa lumineze incet versantii din jur, iar intunericul si ceata sa se retraga invinse spre rapile intunecate din vale. Cerul...un albastru infinit! Asadar am luat geaca pe mine si m-am pus sa vad cum bulgarele de foc se ridica peste varfurile dinspre est, Vf. Negoiasa Mare, Vf. Laptelui Mare si Vf. Puzdele. Fac socoteala pentru noaptea care tocmai a trecut...mai cald decat ma asteptam, am reusit sa ma odihnesc. Surprinzator, constat ca nu a cazut roua...asadar ciobanul avea dreptate...Ma uit in spate in timp ce imi aranjez bentita...umbra se retrage rapid...si incet incet, razele soarelui se apropie de noi, invaluindu-ne intro caldura placuta si luminand intregul peisaj. Zambesc si savurez momentul, mut de uimire. Spectacolul naturii incanta inca o data privitorii, gratuit, cu pretul efortului de a urca pana unde isi are sala de spectacole supreme, o sala in care toate sufletele aplauda la sfarsitul reprezentatiei patrunse fiind de sentimentul placut ca traiesc minunea vietii, ciclul zi-noapte!

Dimineata pe racoare...

Lumina castiga teren...

Ultima imparatie a intunericului....

Biruitorul se ridica!

Si intunericul se retrage in adancuri

Ma smulg din gandire si constat ca echipajul s-a trezit. Dupa o scurta inviorare pricinuita de spalatul la izvorul rece ca gheata si o discutie scurta despre cum au dormit eroii, constatam ca zeul somnului si-a facut datoria si suntem cu totii recuperati si cu mare pofta de a urca pe destinatia suprema a excursiei - Varful Pietrosu.
Luam asadar micul dejun si bem un ceai, evident fara Misha, care continua sa protesteze simtindu-se marginalizat si cu gandul la supa lui. Dupa ce facem ceaiul ii oferim privilegiul de a se delecta cu supa-i fermecata dar omul refuza, alegand sa protesteze in stil elen la ofertele FMI. Bine ba, nu vrei, nu vrei!
Strangem tabara si de data asta rucsacu-mi e mai usor cu 3 kg, cat e greutatea cortului, pe care azi il va cara dragul meu frate, printul Barbosilor din Tara celor care comenteaza, mereu! La fel si Misu, care e scutit de povara in favoarea voinicului Chelione, Talpa Iute, cum te prinde, cum te....rupe :))
Conform organigramei si foii de ordin, stabilite la sedinta de seara a partidului ce s-a desfasurat odata cu luarea ceaiului, trebuia sa plecam la 8 dar Mishone a intarziat caravana incercand sa-si lege sticla cu apa. Protestele si certurile lui Chelione, n-au facut decat sa-l ambitioneze pe temerar sa faca treaba in stilul lui, desi era clar ca sticla astfel legata nu va putea fi data jos in caz de "sete suprema" si suferindul va trebui sa moara de sete sau sa bea din sticla, ridicand intregul rucsac (cum delatfel s-a si intamplat in hohotele tuturor). Cheloo aproape a jurat pe rosu si pe sfanta Vineri ca Mishone nu va primi apa, in caz de sete. Eu m-am spalat pe maini ca Pontiu Pilat, la aceasta scena, si pana la urma am reusit sa-l eliberam pe Baraba - am pus caravana in miscare.

Uraaaa, ne incalzim!

Ba leaga cum iti zic! R: Bag p... lasa-ma-n pace!

Drumul a inceput cu o urcare mica pana in sa, dar era prea frumos peisajul in lumina diminetii sa nu ma opresc si sa pozez toate varfurile si vaile glaciare ce provocau, o adevarata cascada de uimire la adresa marilor lucrari ale naturii. Totusi acest procedeu, de a ramane in urma plutonului si de a forja apoi pentru recuperare, si-a spus cuvantul in fata primului urcus mai sustinut pana in saua Obarsia Rebrii. Stiam ca imi voi intra in ritm cam in jumatate de ora asa ca m-am calmat.

Vale glaciara

Versantul din stanga...

Peisaj

Fara cuvinte...

Fiecare cu treaba lui

Asta mi-s, ce sa fac...

Ajunsi in creasta principala, ni s-a deschis in fata maretia lanturilor muntoase din acest masiv, iar faptul ca eram inconjurati din toate directiile de munti, fara tipenie de om in jur si acompaniati de o liniste suprema, a facut sa ne simtim liberi precum soimii! In varful Obarsia Rebrii am contemplat locul pe care urma sa dam ultima si cea mai suprema batalie...urcatul pe sub varful Rebra, pana sub Buhaescu Mic, mai departe spre Buhaescu mare in Curmatura Pietrosu, unde fixasem pauza de masa.

Muntii dragii de ei...

Spre ultima batalie...

Buhaescu Mic, Buhaescu Mare si Pietrosu

Cu Mishone...ne tragem in poze sexy...:))

Mai zi ceva...

Vf. Rebra, Buhaescu Mic, Buhaescu Mare si 2 norisori :))

Incepem asadar urcatul pe cea mai spectaculoasa bucata din traseu si avem parte de un peisaj divin. Lacul Rebra ramane jos si incet incet, printre cateva opriri in care sa ne tragem sufletul ajungem intre Buhaescu Mic si Buhaescu Mare, prilej cu care luam o pauza pentru a contempla cum umbrele norilor grabiti se astern pe vaile glaciare, creand astfel un joc de lumini si umbre impresionant. 

Lacul Rebra

Da-i la deal!

Si lasa superbitatile in spate...

Rai pe pamant!

Si o floricica...

Fereastra...

Lumini si umbre...

De potolit setea...

Vesnicie

Din Retezat uitasem cat de spectaculoase sunt traseele de genul...si tot de Retezat imi aduce aminte o bucata de grohotis, pe care o traversam rapid si a capatul caruia pasii se opresc incet, caci in fata il avem pe...Pietrosu...
Pietrosul Rodnei, 2303 metrii, ni se dezvaluia in toata splendoarea sa, fiind dupa mine, din toata seria de varfuri pe care acest munte o are, cel mai impozant si spectaculos prin aliura sa, care arata faptul ca acest munte a dainuit in timp, a stat si a rezistat intemperiilor si a vazut probabil multe. E pietros la propriu! 

Primul contact cu Pietrosu

Dar pana la el, urmeaza o coborare in Curmatura Pietrosu si apoi vom relua urcarea, nu inainte de a lua o pauza de masa. Drumul nostru continua asadar, si in drepata ni se deschid vederii si Taurile Buhaescu, pe care le admiram tacuti. Oamenii incep sa apara..se vede treaba ca de acum vom intalni mai multi, urcati dinspre Borsa. Cum e senin, observam si varful, destinatia finala, precum si cateva mogaldete - oamenii de pe varf. Ne bagam intr-un transeu natural plin de grohotis ca sa nu ne bata vantul si ne punem pe infulecat cu fata spre Pietros. Desi initial am propus la schimb o fasolica cu carnati pe orice alta conserva si am fost dezamagit de talentul meu de negociator caci toti au declinat oferta, ulterior am realizat ca as fi facut o mare prostie caci fasolica a mers brici. De mult n-am mai mancat o conserva cu atat de multa placere. Probabil si faptul ca imi era o foame de lup, alaturi de peisaj, a contribuit la toata treaba asta. Un Bounty la sfarsit si eram gata de drum! Aditza al meu, transformat in Sfarma Piatra s-a apucat de turtit conservele ca sa le putem pune la mine in rucsac. In stil preistoric metalul procesat cu tehnologiile anului 2011 s-a lasat maleat si redus, spre satisfactia mea, caci avea acum loc in rucsac. Dupa ce am strans tabara provizorie de masa am constatat cu stupoare ca varful era invaluit in nori...ba a dracului treaba, acum o jumatate de ora era senin! Patim ca in Retezat...asta e!

Taurile Buhaescu

Spre vizuina unde am luat masa

Pentru prima data de cand merg pe munte, o chemare tainica m-a patruns subit chemandu-ma neintarziat spre varf, prin nori si n-am mai stat sa-i astept si pe gubitzi, ci am luat-o inainte, prin nori si vant, cu dorinta nestapanita de a ajunge pe varf primul...interesant sentiment.

Bogdanel o taie inainte (click) prin nori

Ultima bucata solicita o oarecare urcare, asa ca din cand in cand ma mai opream si ma uitam prin norii de joasa altitudine, la coechipierii de drum care avansau si ei spre mine. Ajuns pe buza Zanoagii Iezerului am privit prin nori lacul Iezer lasand peisajul sa intre in fasii mici, prin ochii intredeschisi si cu zambetul pe buze. I-am asteptat pe baieti si impreuna am luat-o spre varf. Ajunsi acolo, din pacate, datorita faptului ca eram invaluiti in nori, am fost privati de panorama de ansamblu a zonei, insa am savurat faptul ca ne-am indeplinit obiectivul fixat acum un an. Din pacate pe varf este destul de multa mizerie si faptul ca un refugiu atat de solid cum este cel de pe varful Pietrosu a fost lasat in asemenea paragina spune multe despre cultura celor care merg pe munte din tara noastra. Ne-am tras asadar in poze, langa varf si am luat ca trofeu un mic stegulet al Ungariei ce era legat pe acest cel mai inalt punct. Pai cum dom'le, sa troneze asa ceva pe cel mai inalt varf din Carpatii Orientali? Trofeul luat de pe varf cu scopul de a fi pus pe Wall of Fame, in stilul si cu satisfactia care era provocata in evul mediu de capturarea unui steag inamic, sau si mai in vechime de cea a unui vultur roman al unei legiuni, ne-am putut retrage de pe varf stiind ca partea cea mai dificila s-a incheiat, urmand insa sa ramanem vigilenti si la coborare, care solicita cel mai mult genunchii si mie mi-s cei mai dragi.

Baietii...

On the summit!

Mission accomplished

Satisfactie...

Lacul Iezer

Incet dar sigur, pe o coborare lejera caci poteca era serpuita ne-am trezit la lacul Iezer, si ne-am pus pe o lespede ca sa admiram caldarea in toata splendoarea ei, amplificata de raze de soare ce strapungeau ici colo norii. Apa proaspata, potolea setea fizica, singura care se mai gasea in corp, dupa potolirea sub imperiul unui astfel de peisaj a celei morale si sufletesti. Acum eram complet linistit si impacat cu mine. Tainic lucru cum muntele reuseste sa faca asta!

Coborare...

Balaurul cu 3 capete...

Raman pietrele in urma, sa duca istoria mai departe...

Lacul Iezer

Despre oamenii din jurul lacului nu comentez prea multe. Unii de nota 10, altii fara cultura. Si credinta mea ca trebuie sa educam oamenii se intareste pe zi ce trece. Asta e nivelul de educatie si trebuie schimbat, prin puterea exemplului, implicare si citit. Luam apoi poteca la picior, pe langa statia meteo, unde frate-miu e atacat miseleste de un pigmeu canin, si ca de obicei intampina dificultati de a rezista terifiantului atac, sub rasetele si glumele generalizate ale celor 3 generali veterani ai grupului. Salvam victima si ne continuam drumul pe un drum forestier zarind Borsa, de sus, printre brazi. 

Unge la suflet...

Pauza in perfectiune

Caldarea Iezerului

O raza de speranta

Adio!

Am fost acolo...

Mishone trebuia sa aiba un tren la 19:14 parca, ultimul tren ce avea sa-l duca direct la serviciu, a doua zi, asadar descoperise el, in timp ce-si lua tigari si a chestionat o vanzatoare de chiosc, ca ar avea un microbus din Borsa in Viseu de Jos la 17:00. Trebuia cam pe la 16:45 sa fim in Borsa.
Dar dracu si-a inchipuit ca ii atat de mult de coborat? Am forjat destul de serios bucata, incercand sa scurtam serpentinele. Cheloo era in al noualea cer si zmeurea cu fiecare ocazie, sub privirile incruntate ale lui Misha care se transformase, de voie de nevoie, in conducatorul grupului, tragand de noi ca Ghenghis Khan de mongoli, fara insa sa spuna o vorba, caci ne intelegeam din priviri. Ce lider dom'le, ce lider...:))
Si dai cu coborarea, si da-i iar, si lasa jnepenisul in urma, si da-i prin padure...si da-i iar, si iar si iar. Al dracului de mult de coborat. Adevarul e ca trebuia sa coboram de la 2303 la 800 m. Cam fara pauze in ritmul in care mergeam, in afara de cea de la lacul Iezer si inca una de Snickers, ceruta de mine ca incepuse sa ma jeneze un genunchi si n-am vrut sa-l fortez. 
Frateloo face in timpul coborarii un gest extraordinar de fratesc. Omul se afla in spatele meu cand am zarit o afina pe marginea drumului si am intins mana sa o iau dar hulpanul a inhatat-o mai rapid, cu mana-i lunga de cocostarc baltat. Sagetandu-l cu privirea cum Stefan cel Mare se uita la nevasta, cand aceasta ii comenta ca a fost la gagici, si insotind acest gest de o expresie mai putin academica, mi-am continuat drumul dezamagit cand, din spate, a venit omul, transformat in "porumbelul pacii" cu mana plina de afine si mi le-a dat mie. Moment de mare sensibilitate artistica, a provocat reactii pana si din partea baietilor: "Asta da gest fratesc!". Asa e, a fost un gest frumos. 
A urmat alta coborare si la un momentdat am dat de ceva case. Ei bine aici am pierdut marcajul si am realizat ca Borsa e intinsa cred, pe o suprafata cat Cluju'! :)) Da-i si baga pana in centru, ca mai aveam de trecut cele 7 dealuri ale Romei...pana in centrul Borsei, singura chestie compacta din toata asezarea.
Sfatuiti mai bine sau mai rau de localnici, dupa ce am traversat gradini cu fan proaspat cosit care mirosea bestial, am iesit intr-un drum care dupa o alta bucata de mers in care Misu deja se resemnase ca n-o sa prindem autobusul, am ajuns intr-un final la "drumul asfaltat" si de aici in centru. Acolo am descoperit un microbus ce ne-ar fi dus doar pana la Moisil. O scurta negociere cu mafia microbuselor din  Borsa si cu 2 lei in plus fata de tariful normal de persoana, omul ne-a dus pana la gara din Viseul de Jos. 
Pe drum am fost loviti de o ultima revelatie. Fetele frumoase din Maramures...pe cuvant ca n-am vazut atata frumusete pe metru patrat in vreo locatie din Romania, e loc de mers si luat nevasta. :))
Ajunsi in gara, am constatat ca eu si Cheloo avem un tren la 18:30 pe cand noi stiam ca avem unul doar la 3 noaptea. Veselie mare, am mai avut timp doar de doua chestii. 
1. Sa ne luam bilete
2. Sa bem berea victoriei. Am reusit ce ne-am propus in materie de cutreierat muntii pe vara asta. Si ca sa respectam traditia, am stabilit cireasa de pe tortul verii urmatoare: La anul Cucerim FAGARASUL, cocotandu-ne pe cel mai inalt varf de pe acoperisul Romaniei - Varful Moldoveanu.
Calatoria cu trenul e poveste si la 23:00 inchideam ochii dusulit si fericit. Mission acomplished!

Mai fericit ca o capita! :))