Cum am dat, cum n-am dat peste filmuletul asta dar am ramas absolut socat...eu sincer n-am vazut un discurs motivational mai tare...cum dracu reuseste omul asta sa fie asa? Nick Vujicic, un adevarat luptator...
Can you belive this?
No words for this guy...
Now that's a lesson!
Fara cuvinte...
miercuri, 26 octombrie 2011
marți, 25 octombrie 2011
Storm, captain!
Se cuvine sa spunem ca viata este cateodata asemanatoare cu o furtuna violenta. O furtuna care creaza valuri in ocean de o imensitate de nedescris. Si barca vietii tale pluteste coborand si urcand pe aceste creste zbuciumate. Cu grija insa, trebuie sa o strunesti ca un dibaci carmaci. Caci nu-i tot una de unde loveste talazul. Si daca pentru privitorii din puncte fixe, cand valul se casca, barca ta e ca si inghitita, caci ii sub linia privirii lor, tu in timpul ala vezi-ti de treaba, alearga grabnic sa strunesti in asa fel barca incat corpul iei sa taie furia oceanului si sa pluteasca calarind valul sau fortand trecerea prin el cu istetime, caci scopul tau nu e sa te vada ei, ci sa iti salvezi pielea. Intr-adevar, unde pielea de leu nu ajunge sa acopere necesarul, oamenii intelepti o carpesc cu una de vulpe. Si-mi vine in cap o scena din Forest Gump cu Lieutenant Dan, care fara picioare se suie pe catarg si tipa turbat, cu spume la gura, in mijlocul uraganului, infruntandu-si soarta odata pentru totdeauna ca un nebun eroic, sau ca un Prometeu Inlantuit ce asteapta eliberarea, desi vulturii ii mananca zilnic ficatii iar chinul se repeta facandu-l sa-si doreasca sa fi fost muritor.
Dar vine o zi in care izbavirea vine...S'atunci cum sa n-astepti calmul de dupa furtuna, cand se va dovedi ca o astfel de experienta e revelatoare....
vineri, 21 octombrie 2011
O poveste frumoasa...ep. 1
Am dat intr-o zi peste povestea lui David Neacsu...si mi s-a parut una extraordinara. Din capitolul oamenii fericiti, care isi traiesc visele prezentam in continuare episodul 1:
si partea 2:
Lectii invatate:
Never give up!
Never let money change you!
Remain a child!
Fight for your dreams!
Make long termed plans!
Work hard!
Have confidence in you!
...and one day, you'll find yourself there, living your dreams!
si partea 2:
Lectii invatate:
Never give up!
Never let money change you!
Remain a child!
Fight for your dreams!
Make long termed plans!
Work hard!
Have confidence in you!
...and one day, you'll find yourself there, living your dreams!
miercuri, 19 octombrie 2011
:)) Happiness
Daca nici astia nu mai sunt fericiti, apai cred ca nu e nimeni pe lume! Deci nu-i asa de greu, huh?
luni, 17 octombrie 2011
Revelatia zilei...
"The poet hath prettily illustrated what it is for a thing to fall out unexpectedly. For Ulysses, when his dog died, could not forbear crying, yet would not suffer himself to weep when his wife
sate by him crying, but stopped his tears; for here he came strengthened with reason
and beforehand acquainted with the accident, but before it was the suddenness of the
disaster which raised his sorrow and threw him into complaints." - Plutarch, The Morals
sâmbătă, 15 octombrie 2011
It just takes some...cojones, to stand up and do something!
Cam asa-i si in viata...uitati-va pana la capat!
Pana nu invatam in Romania sa ne ridicam sus cand avem ceva de spus sau de facut, chiar daca suntem ridicoli la inceput, nu schimbam nimic!
Si o explicatie pe cinste, alaturi de concluziile lectiei de azi.
So stand up for your ideas, be a true leader! Miscare deci!
Pana nu invatam in Romania sa ne ridicam sus cand avem ceva de spus sau de facut, chiar daca suntem ridicoli la inceput, nu schimbam nimic!
Si o explicatie pe cinste, alaturi de concluziile lectiei de azi.
So stand up for your ideas, be a true leader! Miscare deci!
sâmbătă, 8 octombrie 2011
Tura light pe Postavarul - Rosso isi ia botezul muntelui!
"Si negura ne invaluia tacuta, facandu-ne sa simtim padurea vie..."
Un pic de muzica pe fundal:
Gasca: Eu, Adita, Misu, Rosso
Unde?: Postavarul - drumul galben cu retragere pe drumul rosu (BG+ CR, aprox. 8 h jum., cu plecare si retur de la Pietrele lui Solomon)
Cum am dat skip turei din Fagaras, pe anumite considerente, si i-am dat astfel ocazia lui Stinga cel mic sa fie primul din semetul neam propriu care ajunge pe Moldoveanu, planuit-am o tura de consolare, sa-mi potolesc setea de munte. Se profila o tura de o zi, cu buget redus, iar prin zona imi tot scapase Postavarul, asa ca am zis: de data asta nu-l mai iert! Si nu l-am mai iertat nici pe Rosso, care de data asta a picat in plasa maiestuos intinsa, desi avea usoare probleme la glezna. Astfel, dupa un pescuit chill joi, o vineri petrecuta la bunici, sambata dimineata la ora 7 masinuca era plina. Cei 4 viteji porneau din nou spre inaltimi. Voie buna in masina, discutii despre una alta, si dupa ce ne-am fatait un pic prin Brasov ca nu stiam exact cum sa ajungem in Schei, am reusit sa ajungem la destinatie - Pietrele lui Solomon.
Din start trebuie sa spun ca de la Postavarul nu ma asteptam la foarte multe avand in vedere ca stiam cat este de comercial, fiind probabil dupa Bucegi, una din cele mai circulate "autostrazi montane". Totusi speram sa prind aceeasi vreme pe care am prins-o anul trecut pe Piatra Mare, cand am vazut toti muntii din jur ca-n palma, si credeti-ma, e sublim. Insa dinainte sa intram in Brasov am observat dezamagiti ca norii pluteau grei si nu dadeau semne ca se vor risipi curand. Nevermind, o plimbare pana in varfut nu strica, mi-am zis in timp ce incuiam masina, cu capul in sus, privind spre nori.
Totusi de la inceput trebuie sa recunosc ca am fost placut surprins de locul numit "Pietrele lui Solomon", locul din care, din cate stiu eu coboara Junii Brasovului, loc invaluit in legenda, si unde multi brasoveni isi petrec week-endurile. Sincer ma asteptam sa fie cam mizerie, insa spre placuta mea surprindere locul era curat ca-n palma, frumos amenajat cu bancute si mese, ba chiar erau si vetre din ciment (acum aici parerea mea e ca se puteau lipsi de un asemenea element arhitectonic) in care sa se faca focul ordonat si sa nu se mai arda iarba peste tot. Se vede treaba ca am fost matinali caci lumea inca lipsea cu desavarsire.
Dupa ce am facut provizia de apa, de la unul din cele 2 izvoare din locatia mai sus mentionata, ne-am pus sa marsaluim, spre cucerirea Postavarului. Zglobiul de Rusu s-a instalat in fata cu frate-miu, ducand trena intr-un ritm destul de sustinut pentru batranetea mea. :)) Se vede treaba ca e entuziast, mi-am zis in gand! Cu Misulica am ramas sa inchidem trena, da doi batrani lupi experimentati, oprindu-ne sa ne tragem suflarea din cand in cand caci tinerii feciori din fata impuneau un ritm ucigator pentru inima si plamani. "Drumul galben", cum se numeste traseul pe care l-am abordat noi a inceput sa dezvaluie incet incet partea salbatica a Postavarului iar aerul umed al diminetii amplifica aceasta atmosfera. Mure atat in stanga cat si in drepta cararii iar de aici incolo n-a mai fost nevoie doar de cativa pasi pentru a descoperi prima balega de urs. Si uite-asa baietii din fata au incetinit ritmul, automat am dat volumul mai tare, frate-miu si Rosso au trecut si la fluier atat artificial cat si "gatlejesc" pentru a ne face simtita prezenta caci stiam ca Postavarul este inca populat cu un maldar de ursi. Ajunsi la o rascruce de trasee, ne-am oprit si am mancat de dimineata. Noi. Misu a mancat ca sa poata fuma tigara de dupa. :)) Si dupa ce ne-am luat micul dejun in stil haiducesc, sub cetini de brad, ne-am continuat drumul pana la o alta intersectie de trasee de unde am optat sa trecem si pe la Pestera de Lapte (Punct albastru). Ei bine de aici incolo, padurea a devenit, cel putin pentru mine, mistica. Apropiindu-ne de partea de nord a masivului, padurea a inceput sa fie din ce in ce mai deasa, poteca tot mai piezis pe coasta tot mai abrupta iar lumina din ce in ce mai putina. Practic, un fel de zona crepusculara invesmantata intr-o liniste mormantala tulburata doar de zgomotul de crengi rupte sub bocancii nostrii, pasi marunti ai oamenilor incolonati sau discutii cand haioase cand serioase. Poiana Brasov s-a aratat in dreapta noastra, aratandu-ne ca nu ne aflam la mare inaltime. Apoi am ajuns la Pestera de Lapte. :)) Eu cu frate-miu ne-am scos frontalele, baietii cam ezitau sa intre, probabil datorita discutiilor dinainte cand mai in gluma mai in serios ne-am intrebat daca a hibernat vreodata un urs in ea, avand in vedere salbaticia zonei si populatia de astfel de lighioane. Misu a propus sa arunc cu ceva inainte sa intru, de parca nu era totuna daca ursul m-ar fi luat direct in gura de la inceput ca l-am trezit sau daca il bubuiam inainte cu un bolovan si dupa se razbuna alergand cu mine in gura. Am intrat cu fratelo in fata, si incet incet l-am convins si pe Rosso sa-si invinga teama de pesteri. A intrat si el pana la urma cu o lanterna de rezerva care o aveam la noi. Pestera este putin spectaculoasa, formatiunile impresionante lipsesc cu desavarsire, se vede treaba ca multe au fost si rupte de concetateni dornici sa doarma cu stalactite pe noptiera. Insa a meritat sa intram, caci are inca de la intrare - prin portalul mic - o salbaticie aparte. Ultimul test facut in pestera pentru initierea totala a lui Rosso a fost stingerea frontalelor simultan, ca sa incerce sentimentul de intuneric total. Iadul pe care nici eu, dupa ce-am haladuit totusi prin cateva pesteri, nu-l suport mai mult de cateva minute. Sunt clar un animal solar si inteleg de ce Tartarul era sub pamant!
Dupa ce ne-am tras in poze si ne-am stins setea ne-am continuat drumul spre cabana Postavarul, urmatorul obiectiv.
Ei bine, mistificarea muntelui a devenit si mai intensa, o negura laptoasa invaluind muntele in totalitate. Pentru mine a fost ca o traversare dintr-un taram in altul, o poarta de intrare intr-un alt univers. Si totul era atat de tacut si de linistit. Un sentiment aparte m-a incercat in aceasta traversare, unic in felul lui printre toate cele adunate de cand haladuiesc prin muntii acestui pamant bun.
S-am iesit apoi pe-un tapsan, de unde am inceput sa auzim cum monstrii mecanici lucreaza la antropizarea acuta a acestui masiv. Straniu, marcajul a disparut, poteca a facut loc unei partii de schi abia nivelata, iar dezorientati am zarit la un moment dat ditamai lucrarea la lacul artificial. Prin ceata se casca o gura ca un fanon de balena, negru, asemuindu-se mai apoi pe masura ce ne apropiam cu un baraj antropic. Cativa pasi in plus ne-au dezvaluit lacul artificial "in toata" splendoarea lui, si vreau sa spun ca e gigant, cat un stadion bunicel, cufundat in pamant. Ceata insa ne-a derutat teribil si preferand sa nu balaurim aiurea, dupa o scurta cercetare esuata pe cont propriu, i-am intrebat pe muncitori incotro trebuie sa o luam. Trecuti pe sub un teleschi, am dat intr-un drum si de acolo, am ajuns la cabana Postavarul, dupa ce am fost depasiti in ultima ascensiune de monstri giganti sub chip de bascule. Postavarul e asadar pierdut ca si concept de "natura virgina", dar daca asta este pretul care trebuie platit pentru ca alti munti ai Romaniei sa ramana asa cum sunt, sa fie sacrificiul intr-un ceas bun! Sa devina Poiana Brasov magnetul turistilor nepregatiti pentru a gusta adevarata virginatate a naturii!
A urmat apoi un drum de vreo 30-40 de minute pana in varf, unde ne-am oprit sa zabovim si sa ne luam cele 10 minute de liniste interioara pentru care se urca acolo sus. Poza de grup, putina dezamagire impartasita caci ceata nu ne permitea sa vedem nimic iar soarele nu reusea decat sa o patrunda vag si doar pentru a ne incalzi, nicicum pentru a lumina zarile.
Mai apoi am inceput scoborarea cu gandul la berea victoriei dar la cabana una din domnisoarele care vindea ne-a vandut pontul suprem - "Mai baieti, mai bine beti un vin fiert!" - si atat a trebuit! Pana sa tratez eu cu Adi si Rosso care se instalasera pe o bancuta afara Misu a intrat sa se serveasca. Cand am intrat in cabana, omul meu molfaia ca un bursuc fericit o bucata mare patrata de ciocolata de casa. Ma uit la el si il intreb: "Cat a costat?" si viezurele se uita nedumirit la mine cu o fata inocenta si isi scuipa parerea: "Hat nimic ma, cred ca e din partea casei, uite is pe farfurie aici, eu am luat asa!" "Crezi?" si ma pufneste un ras federal. Omu' meu credea ca suntem prin vreun stat supercivilizat, la vreun hotel de 5 stele, unde stam dupa ce-am platit all inclusive...Bai Misule, zic, tu crezi ca astia cara cu spinarea ciocolata de casa pentru deliciul nostru personal, din bunatate sufleteasca? Si cand il intreb pe omu de la bar care nu vazuse cum Misu daduse involuntar si inocent cu grebla, imi confirma ca ciocolata era 3 lei. Misu nu mai zice decat: "Scump ba, scump", iar eu continui sa rad isteric cu tava in mana, indreptandu-ma spre iesire. Si vinul asta a fost cel mai bun vin fiert pe care l-am baut vreodata. facut exact cum trebuie, cu scortisoara si mar. Exact in cantitatile optime. Am savurat fiecare cate 2 cani iar frate-miu fiind soferul de intoarcere un ceai cu rom.
Mai ca nu ni s-au taiat picioarele la plecare, caci starea de bine a fost combinata de ciuda ca ceata se risipise aproape complet dezvaluind in departare Piatra Craiului, apoi Magura Codlei, Cetatea Rasnov, Brasovul si ce se mai gaseste prin tara Barsei. Coborarea a fost light, facuta aproape in totalitate pe viitoarele piste de schi, apoi pe drumurile pentru mamutii mecanizati, marcajul fiind zarit din cand in cand. Stiam totusi ca la un momentdat trebuie sa prindem o poteca care ne-ar fi scurtat drumul, asa ca am recomandat vigilenta si dupa un cot al drumului am zarit un indicator. Ei durerea durerii, nimeni nu vedea pana acolo, caci indicatorul era la mama naibii cocotat pe o pantuca si nimeni nu dorea a se sacrifica caci nu mai avea nimeni chef de urcat. Asadar incepatorul nostru in ale muntelui, desi cu glezna in dilema, isi lua inima in dinti si ne demonstra ca are stofa de viitor montagnard. Orientat dupa sageata, a urcat pe langa padure si ajuns langa marcaj, a fluierat a victorie facandu-ne un semn increzator si mandru cu mana. "Si cu asta, Rusule, te-a prins microbul muntelui de tot! :))" mi-am zis iar in gand si am strans randurile cu baietii, regrupandu-ne langa un brad cand s-a strigat: "Ba uite veverita!" si din alta gura "Oho, e si aici una!". Niciodata n-am vazut veverite sa sara dintr-un copac pe altul. De data asta am fost norocosi...vreo 3 veverite ne-au demonstrat, pe rand, talentele de acrobati trecand incredibil de agil de pe un copac pe altul, lasand in urma pentru ochiul uman, urma traseului ideal, pe care inainte de a ti-l fi aratat ele, n-ai fi putut sa-l descoperi. Apoi am dat peste necunoscuta blonda cu numar 3 pe spate careia Misu i-a dat nota 8. Apoi Misu mi-a marturisit ca ar fi vrut sa fie veverita. Da ba? "Da ba, da cu creierul care il am acum!" :))
S-apoi am admirat un planor sus pe cer si Poiana Brasov, ca mai apoi sa ne pierdem iar pe poteci prin padure. Restul oamenilor care i-am intalnit pe traseu nu merita mentionati. Decat un grup de copii care m-au facut sa zambesc la gandul ca uite, vine din urma o alta generatie cu respect pentru natura. Si mai apoi, printre discutii despre munte, intamplari, planuri de viitor, bancuri, patanii si alte mistoace am ajuns inapoi la Pietrele lui Solomon unde ne-am oprit, am mancat s-am baut o ultima gura de apa de izvor rece. Pe ultimul pod spre parcare m-am oprit si m-am uitat in drepta, alt grup de copii c-o chitara cantau de zor Emeric Imre, Rusu se uita mai din fata la mine cu privire sugestiva, caci doar cu o saptamana inainte fusesem sa-l vedem pe Imi intr-un concert magistral.
Ptiu drace, mai abitir nu se putea incheia tura! Restul e poveste...
Un pic de muzica pe fundal:
Gasca: Eu, Adita, Misu, Rosso
Unde?: Postavarul - drumul galben cu retragere pe drumul rosu (BG+ CR, aprox. 8 h jum., cu plecare si retur de la Pietrele lui Solomon)
Cum am dat skip turei din Fagaras, pe anumite considerente, si i-am dat astfel ocazia lui Stinga cel mic sa fie primul din semetul neam propriu care ajunge pe Moldoveanu, planuit-am o tura de consolare, sa-mi potolesc setea de munte. Se profila o tura de o zi, cu buget redus, iar prin zona imi tot scapase Postavarul, asa ca am zis: de data asta nu-l mai iert! Si nu l-am mai iertat nici pe Rosso, care de data asta a picat in plasa maiestuos intinsa, desi avea usoare probleme la glezna. Astfel, dupa un pescuit chill joi, o vineri petrecuta la bunici, sambata dimineata la ora 7 masinuca era plina. Cei 4 viteji porneau din nou spre inaltimi. Voie buna in masina, discutii despre una alta, si dupa ce ne-am fatait un pic prin Brasov ca nu stiam exact cum sa ajungem in Schei, am reusit sa ajungem la destinatie - Pietrele lui Solomon.
Din start trebuie sa spun ca de la Postavarul nu ma asteptam la foarte multe avand in vedere ca stiam cat este de comercial, fiind probabil dupa Bucegi, una din cele mai circulate "autostrazi montane". Totusi speram sa prind aceeasi vreme pe care am prins-o anul trecut pe Piatra Mare, cand am vazut toti muntii din jur ca-n palma, si credeti-ma, e sublim. Insa dinainte sa intram in Brasov am observat dezamagiti ca norii pluteau grei si nu dadeau semne ca se vor risipi curand. Nevermind, o plimbare pana in varfut nu strica, mi-am zis in timp ce incuiam masina, cu capul in sus, privind spre nori.
Totusi de la inceput trebuie sa recunosc ca am fost placut surprins de locul numit "Pietrele lui Solomon", locul din care, din cate stiu eu coboara Junii Brasovului, loc invaluit in legenda, si unde multi brasoveni isi petrec week-endurile. Sincer ma asteptam sa fie cam mizerie, insa spre placuta mea surprindere locul era curat ca-n palma, frumos amenajat cu bancute si mese, ba chiar erau si vetre din ciment (acum aici parerea mea e ca se puteau lipsi de un asemenea element arhitectonic) in care sa se faca focul ordonat si sa nu se mai arda iarba peste tot. Se vede treaba ca am fost matinali caci lumea inca lipsea cu desavarsire.
Dupa ce am facut provizia de apa, de la unul din cele 2 izvoare din locatia mai sus mentionata, ne-am pus sa marsaluim, spre cucerirea Postavarului. Zglobiul de Rusu s-a instalat in fata cu frate-miu, ducand trena intr-un ritm destul de sustinut pentru batranetea mea. :)) Se vede treaba ca e entuziast, mi-am zis in gand! Cu Misulica am ramas sa inchidem trena, da doi batrani lupi experimentati, oprindu-ne sa ne tragem suflarea din cand in cand caci tinerii feciori din fata impuneau un ritm ucigator pentru inima si plamani. "Drumul galben", cum se numeste traseul pe care l-am abordat noi a inceput sa dezvaluie incet incet partea salbatica a Postavarului iar aerul umed al diminetii amplifica aceasta atmosfera. Mure atat in stanga cat si in drepta cararii iar de aici incolo n-a mai fost nevoie doar de cativa pasi pentru a descoperi prima balega de urs. Si uite-asa baietii din fata au incetinit ritmul, automat am dat volumul mai tare, frate-miu si Rosso au trecut si la fluier atat artificial cat si "gatlejesc" pentru a ne face simtita prezenta caci stiam ca Postavarul este inca populat cu un maldar de ursi. Ajunsi la o rascruce de trasee, ne-am oprit si am mancat de dimineata. Noi. Misu a mancat ca sa poata fuma tigara de dupa. :)) Si dupa ce ne-am luat micul dejun in stil haiducesc, sub cetini de brad, ne-am continuat drumul pana la o alta intersectie de trasee de unde am optat sa trecem si pe la Pestera de Lapte (Punct albastru). Ei bine de aici incolo, padurea a devenit, cel putin pentru mine, mistica. Apropiindu-ne de partea de nord a masivului, padurea a inceput sa fie din ce in ce mai deasa, poteca tot mai piezis pe coasta tot mai abrupta iar lumina din ce in ce mai putina. Practic, un fel de zona crepusculara invesmantata intr-o liniste mormantala tulburata doar de zgomotul de crengi rupte sub bocancii nostrii, pasi marunti ai oamenilor incolonati sau discutii cand haioase cand serioase. Poiana Brasov s-a aratat in dreapta noastra, aratandu-ne ca nu ne aflam la mare inaltime. Apoi am ajuns la Pestera de Lapte. :)) Eu cu frate-miu ne-am scos frontalele, baietii cam ezitau sa intre, probabil datorita discutiilor dinainte cand mai in gluma mai in serios ne-am intrebat daca a hibernat vreodata un urs in ea, avand in vedere salbaticia zonei si populatia de astfel de lighioane. Misu a propus sa arunc cu ceva inainte sa intru, de parca nu era totuna daca ursul m-ar fi luat direct in gura de la inceput ca l-am trezit sau daca il bubuiam inainte cu un bolovan si dupa se razbuna alergand cu mine in gura. Am intrat cu fratelo in fata, si incet incet l-am convins si pe Rosso sa-si invinga teama de pesteri. A intrat si el pana la urma cu o lanterna de rezerva care o aveam la noi. Pestera este putin spectaculoasa, formatiunile impresionante lipsesc cu desavarsire, se vede treaba ca multe au fost si rupte de concetateni dornici sa doarma cu stalactite pe noptiera. Insa a meritat sa intram, caci are inca de la intrare - prin portalul mic - o salbaticie aparte. Ultimul test facut in pestera pentru initierea totala a lui Rosso a fost stingerea frontalelor simultan, ca sa incerce sentimentul de intuneric total. Iadul pe care nici eu, dupa ce-am haladuit totusi prin cateva pesteri, nu-l suport mai mult de cateva minute. Sunt clar un animal solar si inteleg de ce Tartarul era sub pamant!
 |
| Cu dintele pesterii... |
 |
| Facand pe dentistii... |
Dupa ce ne-am tras in poze si ne-am stins setea ne-am continuat drumul spre cabana Postavarul, urmatorul obiectiv.
Ei bine, mistificarea muntelui a devenit si mai intensa, o negura laptoasa invaluind muntele in totalitate. Pentru mine a fost ca o traversare dintr-un taram in altul, o poarta de intrare intr-un alt univers. Si totul era atat de tacut si de linistit. Un sentiment aparte m-a incercat in aceasta traversare, unic in felul lui printre toate cele adunate de cand haladuiesc prin muntii acestui pamant bun.
 |
| Intrarea... |
 |
| Salbaticie totala |
 |
| Ne invaluie negura! |
 |
| Am poteca mea... |
 |
| Padure padure, nebuna... |
 |
| Lumea de dincolo...de oras |
 |
| Apasator de greu |
 |
| C-asa-i la munte! |
 |
| Picaturi de apa.. |
S-am iesit apoi pe-un tapsan, de unde am inceput sa auzim cum monstrii mecanici lucreaza la antropizarea acuta a acestui masiv. Straniu, marcajul a disparut, poteca a facut loc unei partii de schi abia nivelata, iar dezorientati am zarit la un moment dat ditamai lucrarea la lacul artificial. Prin ceata se casca o gura ca un fanon de balena, negru, asemuindu-se mai apoi pe masura ce ne apropiam cu un baraj antropic. Cativa pasi in plus ne-au dezvaluit lacul artificial "in toata" splendoarea lui, si vreau sa spun ca e gigant, cat un stadion bunicel, cufundat in pamant. Ceata insa ne-a derutat teribil si preferand sa nu balaurim aiurea, dupa o scurta cercetare esuata pe cont propriu, i-am intrebat pe muncitori incotro trebuie sa o luam. Trecuti pe sub un teleschi, am dat intr-un drum si de acolo, am ajuns la cabana Postavarul, dupa ce am fost depasiti in ultima ascensiune de monstri giganti sub chip de bascule. Postavarul e asadar pierdut ca si concept de "natura virgina", dar daca asta este pretul care trebuie platit pentru ca alti munti ai Romaniei sa ramana asa cum sunt, sa fie sacrificiul intr-un ceas bun! Sa devina Poiana Brasov magnetul turistilor nepregatiti pentru a gusta adevarata virginatate a naturii!
 |
| Las trecutul in spate... |
 |
| Si merg mai departe... |
 |
| Fiecare cu stilul lui |
 |
| Ne depaseste monstrul |
 |
| Visul dintai |
 |
| Monstrul |
 |
| E cat China! |
A urmat apoi un drum de vreo 30-40 de minute pana in varf, unde ne-am oprit sa zabovim si sa ne luam cele 10 minute de liniste interioara pentru care se urca acolo sus. Poza de grup, putina dezamagire impartasita caci ceata nu ne permitea sa vedem nimic iar soarele nu reusea decat sa o patrunda vag si doar pentru a ne incalzi, nicicum pentru a lumina zarile.
 |
| Ultimii pasi spre varf... |
 |
| Misu se trage in poze sexy...:)) |
 |
| Pe varf... |
 |
| Omagiu |
 |
| Am facut-o si pe asta! |
 |
| Cocotat la 1800 m (Postavarul are 1799) |
Mai apoi am inceput scoborarea cu gandul la berea victoriei dar la cabana una din domnisoarele care vindea ne-a vandut pontul suprem - "Mai baieti, mai bine beti un vin fiert!" - si atat a trebuit! Pana sa tratez eu cu Adi si Rosso care se instalasera pe o bancuta afara Misu a intrat sa se serveasca. Cand am intrat in cabana, omul meu molfaia ca un bursuc fericit o bucata mare patrata de ciocolata de casa. Ma uit la el si il intreb: "Cat a costat?" si viezurele se uita nedumirit la mine cu o fata inocenta si isi scuipa parerea: "Hat nimic ma, cred ca e din partea casei, uite is pe farfurie aici, eu am luat asa!" "Crezi?" si ma pufneste un ras federal. Omu' meu credea ca suntem prin vreun stat supercivilizat, la vreun hotel de 5 stele, unde stam dupa ce-am platit all inclusive...Bai Misule, zic, tu crezi ca astia cara cu spinarea ciocolata de casa pentru deliciul nostru personal, din bunatate sufleteasca? Si cand il intreb pe omu de la bar care nu vazuse cum Misu daduse involuntar si inocent cu grebla, imi confirma ca ciocolata era 3 lei. Misu nu mai zice decat: "Scump ba, scump", iar eu continui sa rad isteric cu tava in mana, indreptandu-ma spre iesire. Si vinul asta a fost cel mai bun vin fiert pe care l-am baut vreodata. facut exact cum trebuie, cu scortisoara si mar. Exact in cantitatile optime. Am savurat fiecare cate 2 cani iar frate-miu fiind soferul de intoarcere un ceai cu rom.
 |
| Se ridica negura... |
 |
| Lacul artificial |
 |
| Cabana Postavarul (50 ron pat in camera 3-4 paturi, 120 camera 2 paturi+baie) |
 |
| Hai noroc... |
 |
| Noroc si noi... |
 |
| Rusu zicea ca frate-miu are barba roscata...si el la fel...eu le-am zis ca oamenii rai au barba roscata :)) |
 |
| Magic, mirific, telurico-fantastic! |
Mai ca nu ni s-au taiat picioarele la plecare, caci starea de bine a fost combinata de ciuda ca ceata se risipise aproape complet dezvaluind in departare Piatra Craiului, apoi Magura Codlei, Cetatea Rasnov, Brasovul si ce se mai gaseste prin tara Barsei. Coborarea a fost light, facuta aproape in totalitate pe viitoarele piste de schi, apoi pe drumurile pentru mamutii mecanizati, marcajul fiind zarit din cand in cand. Stiam totusi ca la un momentdat trebuie sa prindem o poteca care ne-ar fi scurtat drumul, asa ca am recomandat vigilenta si dupa un cot al drumului am zarit un indicator. Ei durerea durerii, nimeni nu vedea pana acolo, caci indicatorul era la mama naibii cocotat pe o pantuca si nimeni nu dorea a se sacrifica caci nu mai avea nimeni chef de urcat. Asadar incepatorul nostru in ale muntelui, desi cu glezna in dilema, isi lua inima in dinti si ne demonstra ca are stofa de viitor montagnard. Orientat dupa sageata, a urcat pe langa padure si ajuns langa marcaj, a fluierat a victorie facandu-ne un semn increzator si mandru cu mana. "Si cu asta, Rusule, te-a prins microbul muntelui de tot! :))" mi-am zis iar in gand si am strans randurile cu baietii, regrupandu-ne langa un brad cand s-a strigat: "Ba uite veverita!" si din alta gura "Oho, e si aici una!". Niciodata n-am vazut veverite sa sara dintr-un copac pe altul. De data asta am fost norocosi...vreo 3 veverite ne-au demonstrat, pe rand, talentele de acrobati trecand incredibil de agil de pe un copac pe altul, lasand in urma pentru ochiul uman, urma traseului ideal, pe care inainte de a ti-l fi aratat ele, n-ai fi putut sa-l descoperi. Apoi am dat peste necunoscuta blonda cu numar 3 pe spate careia Misu i-a dat nota 8. Apoi Misu mi-a marturisit ca ar fi vrut sa fie veverita. Da ba? "Da ba, da cu creierul care il am acum!" :))
 |
| Rusu se sacrifica... |
 |
| Planorul... |
S-apoi am admirat un planor sus pe cer si Poiana Brasov, ca mai apoi sa ne pierdem iar pe poteci prin padure. Restul oamenilor care i-am intalnit pe traseu nu merita mentionati. Decat un grup de copii care m-au facut sa zambesc la gandul ca uite, vine din urma o alta generatie cu respect pentru natura. Si mai apoi, printre discutii despre munte, intamplari, planuri de viitor, bancuri, patanii si alte mistoace am ajuns inapoi la Pietrele lui Solomon unde ne-am oprit, am mancat s-am baut o ultima gura de apa de izvor rece. Pe ultimul pod spre parcare m-am oprit si m-am uitat in drepta, alt grup de copii c-o chitara cantau de zor Emeric Imre, Rusu se uita mai din fata la mine cu privire sugestiva, caci doar cu o saptamana inainte fusesem sa-l vedem pe Imi intr-un concert magistral.
Ptiu drace, mai abitir nu se putea incheia tura! Restul e poveste...
 |
| Pietrele lui Solomon |
Abonați-vă la:
Postări (Atom)