Tura de iarna - Vladeasa, revenire in anotimpul hivernal - ziua 2

----Continare---

Pe la 6:50 deschid un ochi ca ursul in prag de primavara. E asa de bine sub paturica incat fac un calcul "economico temporal" si decid sa prelungesc perioada de somn a tuturor pana la 7:20. Ce darnic sunt! Oare voi fi sanctionat? La 7:20 "alarma nato" suna si sar in picioare. Ma uit in camera si rad infundat. Toata lumea doarme, nici urma de om treaz. Ma translatez in capatul camerei si incep trezire: "Ba, Adi, scoala!", "Ce ba?", "E 7:20, hai toata lumea, echiparea ca suntem in urma cu programul!". Dupa ce trezesc populatia ies afara si merg la baie sa imi fac siesta. Vremea-i bunicica. Undeva in lateral se crapa o fereastra pe cer, azi noapte zapada a inghetat, azi e mai frigut, numai bine, poate asa nu ne mai afundam in zapada si scapam de-un chin.

Buna dimineata!

Hai soare!

Fac cunostinta cu un muntoman care imi povesteste ca a venit cu o fata si care datorita efortului facut cu o zi inainte are probleme cu genunchii. Ne intreaba daca coboram spre Rogojelu. Da, dar dupa ce urcam pe varf. Numai bine ca ei sunt cu masina, si se ofera sa ne duca din Rogojelu in Bologa. Facem schimb de numere de telefon si ramane sa ne auzim dupa ce ne intoarcem de pe varf.
Urc sus unde observ ca lumea s-a dezmortit semnificativ. Luam masa in stil militaresc si facem ultimele pregatiri.
Fiecare arunca cate ceva in ghiozdanelul lui Vidican si dupa ce luam apa, nu inainte de a ma certa cu gubitz asupra cantitatii necesare, fiind mai setos de felul meu, punem echipa in miscare.
Vremea e misto si zapada inghetata ne impiedica afundarea ca in ziua dinainte, usurandu-ne cat de cat inaintarea. Unde mai pui ca tentativa "pruncilor" de cu o zi inainte de a urca pe varf, deschisese cat de cat o carare. Macar aveam urme...

Multumiri pruncilor pentru poteca...

Urcam incet dar sigur pe langa instalatia de teleschi neterminata si cu cat inaintam, cu atat se innoreaza si se incetoseaza mai tare. Galiganii baga viteza in fata, raman mai spre coada sarpelui dar ma bucur de peisaj si de liniste. Iesim din padure, Cheloo, omul Vladesei, ne ghideaza, dar vizibilitatea nu-i prea buna. Totusi, betele infipte in toamna de meteorologi, cum urma sa aflam, pregatite special pentru iarna si vizibilitatea redusa, aveau sa-si faca datoria cu varf si indesat.
Cu cat urcam mai sus cu atat frigul, ceata sunt mai presistente. Peisajul este desprins din basme, ireal pentru ochiul neobisnuit cu asa ceva.
Varfuri de brazi, inzapeziti, strajuiesc o culme viscolita si inghetata pe care inaintam. Troienele mari sunt semn de iarna grea. 

Iarna-i grea, omatul mare...

Afundat pana la cur, Adrian se crede snur/ Afundat pana la coc, Adrian e cam boboc!

Brazii si iarna grea...

Semnul izbavitor...

Familia

Si mergem si mergem, si frigul si oboseala si setea, si ceata, incep sa isi faca simtita incet incet prezenta.
Pentru prima data de cand merg pe munte, ma trezesc privindu-ma asa in stil camera de luat vederi, din exterior, in timp ce mergeam si dand zoom out, in mijlocul salbaticiei si constatand: "De ce dracu merg eu pe aici, cand nu-i tipenie de om decat la cateva ore de mers distanta, iar cu alte mijloace mecanizate, nici o sansa...doamne fereste sa se intample ceva!" Pe de alta parte realizez ca ii o chestiune psihologica. Cheloo constituie in continuare avantgarda, si dupa o pauza de consfatuire, decidem sa mai mergem 30 de minute si daca nu dam de cabana sa ne intoarcem. Era ora 10:00, mergeam deja cam de o ora. Si presiunea combinata cu faptul ca tot mergem tot mergem, creste in mintea mea, si la un momentdat simt o dorinta puternica de a renunta. Imi vine sa le tip celor din fata sa ne intoarcem inapoi...simt cum stau sa-mi plesneasca umerii si sa-mi creasca aripi care ma vor face sa zbor inapoi, dar tot gandul asta dureaza doar o secunda, o secunda cat o infinitate, si tot ce rezulta in urma lui e o strangere din dinti coroborata cu marirea pasului. Un urlet mut cerebral care tipa surd si tare in acelasi timp: "Disciplina!" 
Ei iata, mobilizarea da rezultate, Cheloo striga din fata ca am ajuns...
Si iata, cea mai frumoasa imagine hivernala care am vazut-o vreodata se dezvaluie in fata noastra...aparand fantomatic din ceata...in timp ce un caine apare si latra gros, cu gura stramba...
Statia meteo si varful Vladeasa sunt imbracate in straie de clestar de sus pana jos...de arhitectii vant si iarna. Cu zambetul pe buze am revelatia faptului ca tot efortul ala pe care cu 5 minute inainte il consideram inutil, acum s-a revelat in posibilitatea de a contempla un peisaj ireal. Imi simt respiratia deranjand linistea, simt cum clipesc fericit si rar, savurand imaginea in fasii lungi...si-mi vine sa ma pun in genunchi in fata unui asemenea spectacol al naturii si sa rad copilareste...Asa e de fiecare data, de fapt, pentru asta merg pe munte...pentru tot "efortul ala inutil", cheltuit ore intregi pentru a contempla 10 minute un peisaj de vis, si pentru educarea vointei...si o cunoastere mai buna a capacitatilor proprii. Iata, am mai facut un lucru de care ma indoiam ca sunt in stare...chiar si pentru o secunda. Mare lucru!
Ne felicitam, hidratam si apoi ne tragem in clasica poza de grup.
Dam o tura in jurul statiei meteo si in spate descoperim o alta minunatie. Un aro imbracat de sus pana jos in fine particule de gheata. Mai sa fie, am mai vazut poze de genul dar ma indoiam de veridicitatea lor. Indubitabil, vantul ar fi trebuit sa ia premiul I la campionatul mondial de sculptat in gheata, cu lucrarea asta. Si Cheloo face captura vietii lui in materie de fotografie.

Ultimii pasi...

Si fantomatic apare...

Intrarea in paradis...

Palatul de clestar...

Grupul expeditionar in varianta completa

Geamlacul palatului de clestar...

Tentativa de luat masina....

Nici nu-i mare zapada...

Mirific...

Fara cuvinte...

La releu ma intorc spre cabana caci aud un falfait. Sa fie imaginatia? Nu, la statia meteo erau porumbei. In conditiile alea extreme, porumbeii preferau sa stea la 1800 de m. Probabil cei de la statie le dau de mancare si ii lasa in pod.

Gasim porumbei unde nu ne-am fi asteptat...

Dupa lunga admirare a "palatului de clestar", regasit acum in varianta reala, dupa ce fusese pierdut in copilarie, intram la statia meteo sa ne incalzim 10 minute. 
Vlad Vidican se schimba in haine uscate si in timpul asta, stam de vorba cu un meteorolog tare simpatic. Aflam ca oamenii erau aici din DECEMBRIE. Desi in cabana au tot confortul, incepand de la tv si masina de spalat si terminand cu Jack Daniels, ma tata, sa stai atatea luni in mediul asta, e dovada de mare sanatosenie mentala si psihic foarte puternic. 
Aflam astfel ca pe Vladeasa e ceata 250 de zile pe an, asa ca nu ne mai consideram ghinionisti ca am prins ceata de 2 ori pe varf.
Balotam un snickers si o luam din nou la pas, dupa ce multumim de gazduire si scuzam deranjul.
Cu fortele fizice si morale refacute, incepem coborarea, si desi ceata incearca sa ne dea batai de cap, nu reuseste. Ajungem la cabana dupa 3 ore de mers dus intors. Comandam un ceai si facem planul retragerii in Rogojelu. O vom lua pe scurtatura. Stim traseul de anul trecut.

Ultimii strajeri de pe platou...

Si intram in padure...

Facem rucsacii si eliberam camera, lasand-o cum era inainte sa venim, dupa care ne retragem in sala de mese sa mancam. Luam masa linistiti, si facem jonctiunea cu Mihai si Susi. 
O luam apoi la picior, spre Rogojelu, bucurandu-ne privirea cu un ultim peisaj de iarna montan.

Gata de plecare...

Nea Indicatoru' :))

Cuvantul de ordine e: SAVURATI!

...ca de-acu coboram...

Si-avem si-un pic de soare...

Facem si-o poza de grup...

Si-i dam bataie...

Dispozitia buna e la ea acasa. Pe langa faptul ca azi nu ne mai afundam in zapada ca mormolocii, si sunt oaresce urme, ajungem la o panta unde Chelione are magistrala idee de a cere "sacul", care fusese pregatit de acasa exact pentru astfel de situatii. Asada, desi intampinase probleme ingineresti cauzate de rucsac, caci acesta nu-l lasa sa stea in pozitia clasica pe sac, pana la urma omul a improvizat o tarasenie dupa ce si-a batut capul si s-a pravalit cumva la vale, "salvand", cica, astfel efort si castigand aprecierea generala. Rogojelu, acelasi catun mistic, acum traversat pe timp de iarna, mi-a trezit in minte amintiri cumva ajunse prin colturi ale mintii, si uitate acolo din copilarie. Sanii, oi, miei, carute si grajduri, nameti pana la garduri, poteci lunecoase si capite de fan, caini care latra, toate au contribuit la o plimbare savuroasa. Si casa mea preferata...e inca acolo si am aflat ca-i un fel de cabana de inchiriat...

Rock On, Captain Leguminol...:))

Indubitabil pe drumul cel bun...

Ni-l-ai satu' ma!

Cea mai tare casa de vacanta...

Dupa ce m-am dat de 3 ori peste cap...

Ia-l-ai sania...

Se vede ca avem cauciucuri bune...

In liniste...

Intr-o intersectie am fost ajunsi din urma de-o caruta cu doi "sateni" si unul dintre ei a oprit caruta trasa de 2 cai albi. "Mno, beti mai pruncilor!" si ne-a intins o sticla cu posirca de vin. "Api nu betzi? Dapoi nu-i nica, ca beu io si pentru voi!". Fimeia lui, singura treaza din toata caruta, caci partenerul de pahar al vizitiului era la fel de drojdelit, a tras concluzia filozofica: "Apoi, lasa-i ma, ca-s tineri, d'or n-or be ca tine". Si caruta s-a pus in miscare, accelerand si cocotandu-se pe un deal pentru a arata audientei cat de buni sunt caii si cat de bine trag la deal. Da-i romanului mintea cea de pe urma...

S-am plecat sa cucerim Diana...

No HO! "Api mai pruncilor, beti ori nu?"

A inceput apoi sa ninga si dupa ce am traversat cateva sectiuni cu caini mai tupeisti dar care intelegeau foarte bine cuvantul "custi ma!" cand acesta era strigat autoritar, a urmat o portiune in care zapada a fost din nou mare si in care ne cufundam. Incet dar sigur am inaintat, invingand nametii, pana la un izvor.  Adi si baietii au exersat aprinderea unui OB cu amnarul, schema invatata de la Bear Grylls. Si da, porcariile alea feminine ard mai ceva ca iadul.

Old style...

No hai numa', hai!

Ninje bland...

Pauza de regrupare, operatiunea saving kowalsky

Apa rece de izvor...

Vlad rameaza...

"Tu Susi, pe unde o luam?" "Hai ca nu-i bai mare!"

De aici incolo gasca s-a cam spart, cum Mihai si Susi mergeau incet nevoie mare, am ramas cu gusterul mic, sa aruncam cate o privire de departe, sa vedem daca se descurca. A fost o plimbare la relanti prin padure si ninsoare. La drumul principal am facut jonctiunea din nou, si "cei salvati" ne-au dus cu masina pana in Bologa, unde ne-am dus sa aruncam o privire la valtoare.
Cu picioarele semiinghetate de acum, a ramas un singur lucru de facut...sa bem berea victoriei, asa ca ne-am bagat intr-o dugheana si am ciocnit sticlele care au pecetluit sfarsitul unei aventuri pe cinste, ignorand un satean biat care, cand isi aducea aminte ca exista si intre 2 reprize de somn, vorbea de "injeri". Fix o jumatate de ora.
Suiti in tren am cam luat portia clasica de somnuc si uite-asa am ajuns inapoi in Cluj cu zambetul pe buze.

Privire in urma...

The end!