Exercitiu de imaginatie...

Statea pe linia de start cu muschii incordati, sarind usor si executand miscari care sa-l tina in tonus, cu ochii sclipitori, privind in gol un punct fix din pamant si repetandu-si obsesiv: ”Concentreaza-te!”. Apoi se incorda ca un arc, cu urechile ciulite, gata sa plece din stand ca o racheta, la semnal. Paaaac...si picioarele incepura sa fuga, iar el se simtea impins de la spate de o forta supranaturala. Pista uda avea o aderenta speciala...iar el alerga adulmecand cu narile mirosul dulce al victoriei. Inima batea nebuneste, ajungand in gat si el zambea simtind aerul rece in plamani, in timp ce depasea concurentii unul cate unul. Ajunse in fata, pe primul loc, trecu finish-ul, si in timp ce toata lumea il aplauda, avu revelatia...alergase atat nu pentru a iesi pe locul I, ci pentru altceva...si fara sa se opreasca o clipa, sari gardul in locul in care se termina pista si, alergand cu aceeasi tarie, se opri aproape prabusindu-se, doar in varful dealului de langa stadion. 3 minute si 24 de secunde, pe ceas! Exact cat calculase ca este nevoie pentru a prinde apusul sangeriu, in toata splendoarea sa. Si se intinse pe iarba, fericit ca isi duse cursa la indeplinire...caci fiecare are cursa sa! Iar el...el era acum fericit! Si undeva sub el, uralele inca nu se potolisera, lumea aclamand inca, nedumerita, campionul, fara sa-l inteleaga!

Exercitiu de imaginatie...

Usa metalica se obisnuise cu programul fix. In fiecare zi, la ora 8 si 5 se inchidea scartaind si yala se rotea voios, zavorand locasul. Tenisii alergau in pas rapid, speriati ca talpa se toceste din ce in ce mai mult iar cerul era ca de obicei senin si incurajator. Pana intr-o dimineata...cand un siret rebel si-a facut de cap...Desfacandu-se din fundita, s-a aruncat intr-o balta, sugand din ea cu o sete vitala, protestand astfel satul de monotonie.Apoi s-a zbatut de pantalonul crem ca un neinteles frustrat. Si uite-asa s-a hotarat siretul sa-si traiasca viata pana la capat, schimband soarta intregului Univers caci a provocat un zambet si o cascada de ganduri care odata prinzand viata s-au rostogolit inmultindu-se frenetic la infinit.

Exercitiu de imaginatie...

Gongul batu bland, murmurul se stinse si in sala se asternu linistea. Cateva minute orchestra se pregati acordandu-si instrumentele iar publicul intra, datorita acelor sunete, in starea necesara unui asemenea spectacol de anvergura. Apoi dirijorul intra in sala si spectatorii incepura sa aplaude frenetic. Orchestra se ridica in picioare iar dirijorul multumi salii pentru primirea calduroasa. Violonistul nu se putu abtine sa nu zambeasca observand o suvita rebela a dirijorului, ridicata rebel, in lumina orbitoare a reflectorului. Apoi toata lumea se aseza pe scaune si din nou timpul se dilata sub puterea linistei. Bagheta se ridica in sus si cobora brusc, iar orchestra incepu sa cante, sub atenta indrumare a maestrului. Violonistul privea la dirijor, si din cand in cand, urmarind bagheta acestuia ce se ridica, cobora si se misca aparent haotic de la stanga la dreapta pentru profani, era orbit de reflectorul de la balconul salii, a carui lumina se intersecta intr-un anumit punct cu bagheta. In spate sopranele si tenorii isi jucau rolul, iar el savura pe rand, sunetele fiecarui instrument din orchestra. Din dreapta spate se auzeau contrabasii gravi, din stanga spate rasunau tromboane si trompete, sunetul suav de fluier ii venea din stanga lateral si in tot acest aparent haos descoperi ordinea. Si avu revelatia zambind, caci ordinea in aceea orchestra, era construita in jurul sunetelor scoase de vioara lui. Se simti precum Atlas, ce tine in spate Pamantul. Nimic de mirare atunci, ca lumea il observa mai intai pe el din toti cei care cantau la vioara. El canta cu zambetul pe buze. Si cu o satisfactie aparte. Asadar "Il Trovatore" nu era pe scena, ci  participa chiar la crearea fondului sonor al piesei. Si era fericit, la cei 35-40 de ani ai sai, caci nu-si pierduse sufletul de copil. Isi iubea cel mai mult, in ordine descrescatoare, sotia si apoi vioara. Mergea acasa cu troleul si se hranea cu aplauze. Iubea momentele in care, neputand zari publicul din cauza reflectoarele, il auzea aplaudand frenetic dupa momentele de maxima sensibilitate. Si a trait asa o viata intreaga, cantand pentru oameni frumosi, stand in fiecare duminica, pe acelasi scaun, in aceeasi pozitie, cu barbia pe vioara si acelasi zambet pe fata, iesind mereu in evidenta caci ochiul spectatorului era atras asupra sa din cauza sunetelor care le scotea din vioara. Duminica vedeta in sala de opera, in restul saptamanii modest cetatean in urbea provinciala.