Deci asta era secretul. Fiecare om ascundea undeva intr-un colt intunecat de suflet un mare regret. Si zavorul acestui ungher era bine pus, dar greu. Insa el era mai dureros decat durerea provocata de vulturii ce se infruptau zilnic din ficatul lui Prometeu, caci pana la urma el era un zeu. Oamenii indurau greutatea sa in tacere, caci tipetele l-ar fi dezvaluit lumii intregi, dornica sa arate cu degetul pe cel ce iesea din tipar pentru a expune ceva ce, paradoxal, stiau toti. Asa, fiecare se intreba doar pe sine, la ceasuri de noapte...in adanci clipe de singuratate: oare cum ar fi fost daca? Iar cei mai curajosi ajungeau pana intr-acolo in a se intreba: Cum ar fi daca? Dar lumea s-ar supara daca....nu? Ce-ar zice lumea? Cum sa ies eu din rand? Da' e normal asa ceva? Doar n-oi fi eu mai special, nu? Generalizarile puneau stapanire pe lumea atat de frumoasa a diversitatii indivizilor...Si samanta curajului se sufoca incet, din cauza ca raza ce licarea incet se pierdea, nefiind intretinuta. Ceasul batea inca un ceas, si inca un ceas...iar timpul trecea, scrijelind incet riduri pe fetele oamenilor. Privirile pierdute se inmulteau odata cu aceste riduri, care insa nu le egalau pe cele purtate pe ascuns in suflet. Si totul se bagateliza incet, special devenind un cuvant de buzunar si la indemana tuturor. Pai exista special? Exista pe dracu', se consolau ei fricosi ca intr-adevar atunci aveau dreptate, si ca poate acum se inseala amarnic. Sa fim prieteni cu comunul atunci, sa nu mai fim entuziasti, sa nu mai asteptam mult, sa nu mai avem incredere in fortele proprii...si din fini comunicatori deveneau incapabili sa se exprime, existand ceva ce ii impiedica de fiecare data sa deschida gura. Ceva ce nu putea fi definit, la fel cum la vederea unei persoane, inima zvagneste cumplit, recunoscand parca ceva. Dar acel ceva nu se mai exprima acum in cuvinte, ramanea in piept provocand o durere acuta. Privirea nu mai sclipea si zambetul continuu era acum doar o forma de comunicare non-verbala, nu o exprimare sufleteasca. Si n-ar fi fost nevoie decat de o scanteie...care sa reaprinda tot...Insa oamenii credeau in cealalta teorie...cu constructii marete, construite greu dar care se naruiesc rapid, fara sa isi dea seama de cealalta cale, in care constructiile nu sunt de fapt constructii, in care totul se construieste rapid si se naruie greu, ca orice lucru special....care dainuie...Caci tot ce conta era sa dainuie, asa cum sustineau mari barbati in istorie, fie ei mari generali cum era Napoleon, fie sculptori ca Brancusi. Si atunci simtind ca e greu de respirat intr-o lume din asta, a celor multi, isi indrepta privirea spre un rasarit de soare, calm, caci stia ca e prieten cu muntele si ca el traieste dupa un alt set de reguli, mai valoroase. Erau regulile oamenilor care cred in verbul a dainui. Oameni care au scris istoria, oameni care stiu ce inseamna cu adevarat a fi fericit. Oameni care cred cu tarie ca lumea se poate schimba si se lupta pentru asta. Si isi aduse aminte de vorbele maestrilor in aceasta arta, din care se detasa una. O invatase de la Modigliani: "Your only duty is to save your dream". Si se trezi din vis, revenind pe Planeta Pamant, cu pofta de a lucra in aceasta directie, caci stia ca si Einstein a revolutionat fizica dupa ce a ramas repetent la aceasta materie in "tinerete".
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu