Exercitiu de imaginatie...

Gongul batu bland, murmurul se stinse si in sala se asternu linistea. Cateva minute orchestra se pregati acordandu-si instrumentele iar publicul intra, datorita acelor sunete, in starea necesara unui asemenea spectacol de anvergura. Apoi dirijorul intra in sala si spectatorii incepura sa aplaude frenetic. Orchestra se ridica in picioare iar dirijorul multumi salii pentru primirea calduroasa. Violonistul nu se putu abtine sa nu zambeasca observand o suvita rebela a dirijorului, ridicata rebel, in lumina orbitoare a reflectorului. Apoi toata lumea se aseza pe scaune si din nou timpul se dilata sub puterea linistei. Bagheta se ridica in sus si cobora brusc, iar orchestra incepu sa cante, sub atenta indrumare a maestrului. Violonistul privea la dirijor, si din cand in cand, urmarind bagheta acestuia ce se ridica, cobora si se misca aparent haotic de la stanga la dreapta pentru profani, era orbit de reflectorul de la balconul salii, a carui lumina se intersecta intr-un anumit punct cu bagheta. In spate sopranele si tenorii isi jucau rolul, iar el savura pe rand, sunetele fiecarui instrument din orchestra. Din dreapta spate se auzeau contrabasii gravi, din stanga spate rasunau tromboane si trompete, sunetul suav de fluier ii venea din stanga lateral si in tot acest aparent haos descoperi ordinea. Si avu revelatia zambind, caci ordinea in aceea orchestra, era construita in jurul sunetelor scoase de vioara lui. Se simti precum Atlas, ce tine in spate Pamantul. Nimic de mirare atunci, ca lumea il observa mai intai pe el din toti cei care cantau la vioara. El canta cu zambetul pe buze. Si cu o satisfactie aparte. Asadar "Il Trovatore" nu era pe scena, ci  participa chiar la crearea fondului sonor al piesei. Si era fericit, la cei 35-40 de ani ai sai, caci nu-si pierduse sufletul de copil. Isi iubea cel mai mult, in ordine descrescatoare, sotia si apoi vioara. Mergea acasa cu troleul si se hranea cu aplauze. Iubea momentele in care, neputand zari publicul din cauza reflectoarele, il auzea aplaudand frenetic dupa momentele de maxima sensibilitate. Si a trait asa o viata intreaga, cantand pentru oameni frumosi, stand in fiecare duminica, pe acelasi scaun, in aceeasi pozitie, cu barbia pe vioara si acelasi zambet pe fata, iesind mereu in evidenta caci ochiul spectatorului era atras asupra sa din cauza sunetelor care le scotea din vioara. Duminica vedeta in sala de opera, in restul saptamanii modest cetatean in urbea provinciala.